Showing posts with label Povestea unei vieti. Show all posts
Showing posts with label Povestea unei vieti. Show all posts

04 April 2009

BUNICU sau Ciorba de miel cu bombardament

CAPITOLUL IV
Dupa mult timp incerc sa reiau seria de amintiri ale lui Bunicu':
Pe 4 aprilie 1944, pentru prima oara de la inceputul razboiului, aviatia militara americana ajungea in misiune deasupra Bucurestiului.
Tata isi aminteste, ca in fiecare an pe 4 aprilie, ca lumea nu se astepta sa fie un bombardament adevarat. Pana in acel moment avusesera loc doar simulari. Se dadea prealarma, alarma si incetarea alarmei. De aceasta data s-au dat prealarma si alarma, dar ceea ce s-a crezut a fi sfarsitul alarmei, a fost de fapt inceputul unei alarme adevarate. Au murit in jur de 5000 de oameni, cele mai afectate zone au fost cele din preajma Gării de Nord. Au căzut bombe însă şi pe Calea Victoriei, în zona hotelului Athene Palace, lângă Catedrala Catolică Sfântul Iosif şi în cartierul Cotroceni.
Tata lucra ca bucatar la restaurantul Dorul Ancutei de pe strada Lahovary. Isi aminteste, ca si cum ar fi fost ieri, meniul acelei zile: ciorba de miel si spanac cu carne de miel...Zona in care era el nu a fost afectata.

21 June 2007

Bunicu'

CAPITOLUL III
Tata nu avea inca 16 ani cand s-a hotarat sa treaca ilegal granita in Romania. Intr-o dimineata de aprilie, impreuna cu alti doi tineri, a plecat de acasa cu gandul sa ajunga la Bucuresti. Cei trei au pornit pe jos dimineata pe la ora 8, iar seara au ajuns in satul de granita. Au platit unui satean care facea pe calauza, cativa banuti ca sa le spuna pe unde sa treaca. Granicerii unguri patrulau de-a lungul unui parau, dar bornele de granita erau sus pe un deal impadurit. "Calauza" i-a sfatuit sa traverseze padurea si sa se ia dupa latratul caiinilor. Asa au si facut, iar cand au ajuns la prima casa, unde au vazut o luminita ("veghe") au intrebat-o pe femeia care locuia acolo: " Ce-i aici Romania sau Ungaria?" "Romania" - a venit raspunsul. Femeia i-a indrumat la pichetul de graniceri unde au mai gasit vreo 3 persoane. Pana dimineata s-au mai adunat vreo 30 de persoane. Era 15 aprilie 1942. Au fost trecuti intr-un registru, au fost incolonati si dusi la Biroul de Refugiati de la Turda. Aici au fost cazati intr-o scoala, urmand sa li se intocmeasca actele. Formalitatile au durat o saptamana, perioada in care refugiatii au fost dusi sa munceasca in diverse locuri, la sapat gradini, la plantat legume. Tata a fost dus la Statiunea Agricola unde semana mazare cu o masina. Atat de pasionat a fost toata viata de mecanisme incat si acum isi aminteste cu fascinatie cum functiona masinaria de semanat mazare.
Dup ce au primit Carnetul de Refugiat, au fost dusi la o mosie a unui general de langa Bucuresti, unde trebuiau sa munceasca si unde le-au fost "confiscate"(exact ca-n zilele noastre) Carnetele de Refugiat spre pastrare de catre mosier sau administrator. Fiindca le dadea numai ciorba de fasole cu mamaliga, tata s-a hotarat sa plece de acolo dupa 2 zile. A plecat singur, pe jos, la Bucuresti sa-l caute pe "oligarh" ca sa-si recupereze Carnetul de Refugiat, dar nu a reusit si s-a intors de unde a plecat. Dupa cateva zile mai multi refugiati s-au hotarat totusi sa paraseasca locul chiar si fara Carnete. Fiindca mai aveau si cate o adeverinta care dovedea situatia lor, invatati probabil de cineva priceput, au declarat pierdute Carnetele la Monitorul Oficial. In felul acesta in scurt timp au obtinut noi Carnete. Unii dintre ei aveau rude prin Bucuresti. Locul de intalnire al refugiatilor era Cismigiul. Aici tata s-a intalnit cu o persoana care o cunostea pe o matusa de-a lui care locuia in Bucuresti. Matusa avea o vecina, Aglaia, care avea un coafor pe str. Edgar Quinet, unde l-a luat si pe tata sa lucreze. "Si ce faceai acolo?" " Maturam parul, spalam pe jos, clientele ma trimiteau sa le cumpar tigari, imi ziceau tot felul de marci, si pana ajungeam la tutungerie uitam ce trebuie sa cumpar. Pana acolo tot ziceam "Regale", "RMS", dar cand ajungeam, nu mai stiam. Ii ceream tutungiului "moşini" in loc de chibrituri. "Mai copile, de unde esti, din Ardeal?"
Dupa vreo luna un consatean care lucra la restaurantul Tic-Tac, de pe Bd. Elisabeta, l-a intrebat daca nu vrea sa mearga sa lucreze in locul lui. A acceptat "oferta", si iata-l pe drumul spre destinul lui: BUCATARIA!. "Ce ai facut acolo? Am spalat vase pana mi s-au tocit unghiile, am spalat pe jos, am tocat carne, am curatat peste, apoi am avansat la prajit chiftele si peste..."
Dupa vreo luna s-a mutat la Consiliul de Patronaj, o cantina patronata de sotia Maresalului Antonescu, pe Calea Victoriei, unde lucra ca vaimoş, adica barman. Dupa alte 6 luni s-a mutat la "Doru' Ancutei", un restaurant de pe str. Alexandru Lahovary, unde era deja bucatar. Acolo l-a prins bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944. Lucru ce l-a speriat atat de tare, incat a hotarat sa fuga la Turda.
Asta e o alta poveste...

L.E. 1 sept. 2019. Dacă ar mai trăi,  l-aș  întreba pe tata... știi  că ai fost "coleg de serviciu" cu Maria Lataretu? Am citit că  Maria Lataretu a cântat la Doru Ancutei din 1939 până  în  1949, avea program de la 19 la 1-2 noaptea, după care făcea turul altor restaurante până dimineața.  Ba mai mult, a "furat" din rețetele restaurantului, lucru pe care l-a făcut  și tata, el gatea mai mult în  stil regatenesc.

14 June 2007

Bunicu'

CAPITOLUL II
Cedarea Ardealului in septembrie 1940 a dus schimbari in viata familiei. Tata statea acum cu parintii lui, dar nu se intelegea de loc cu mama lui care avea tot timpul reprosuri la felul cum a fost crescut de bunici. "O sa fac un copil pe care o sa mi-l cresc si o sa mi-l educ eu". Nu avea cum sa se innoade firul rupt al iubirii de mama atata vreme cat ea a venit foarte rar acasa in perioada in care lucra la Bucuresti.
Toate astea precum si regimul dur instaurat de unguri, printre care pregatirea militara a tuturor tinerilor care se facea de 2 ori pe saptamana, l-au determinat pe tata sa plece in Romania. Avea 16 ani.
Urmeaza...

13 June 2007

Bunicu'

Bunicu' este tatal meu. Ii spun asa pentru ca asa ii spun nepotii lui si asa ne-am obisnuit sa-i spunem si noi .
Aceasta este povestea lui:
CAPITOLUL I
Parintii lui l-au lasat in grija bunicilor la o varsta foarte frageda, avea mai putin de un an cand ei au plecat dintr-un sat din Ardeal la Bucuresti, sa lucreze si sa faca bani, la fel cum pleaca azi romanii in Occident. Erau saraci si sperau sa-si poata cumpara niste pamant la intoarcere cu banii castigati la Bucuresti.
Timp de 12 ani, din 1926 pana in 1938, au lucrat ca oameni de serviciu la diferite scoli din Bucuresti, printre care si Scoala Normala “Carmen Silva”. (Pare un CV oficial...)
Tatal lui venea acasa in fiecare an in perioada vacantei de vara. Castiga destul de bine incat sa-si permita sa ia trasura(cocia) cu cai din gara unde il lasa trenul, un orasel aflat la vreo 7 km de satul in care locuia, si sa apara ferches si mandru pe capra trasurii (taxiul de zi) cu geamantanele lui din rachita impletita cu care venea de la Bucuresti, incarcat cu diferite cadouri dar si cu un patefon pe care il punea sa cante pe prispa casei de rasunau dealurile din jur.
Pastrez si acum cateva placi de patefon din acea vreme editate de Columbia Record, Diadal Record, Lifa Record, Electro Cristal si chiar His Master’s Voice! Cand aveam vreo 7-8 ani ne urcam in pod cu fratele meu si puneam patefonul sa cante. Cel mai mult imi placea “A fost odata un mic chinez” (rumba-fox, citesc pe placa) cantata de vestitul Jean Moscopol.

Bineinteles isi cumpara in fiecare an cate o bucata de pamant din banii castigati si lucra la camp pe toata perioada verii. Mama lui in schimb venea cam odata la 2 ani, dar copilul nu o recunostea de mama, ii spunea Neta, cum intelegea el ca ii spunea o matusa de-a lui:”a venit ma-ta”, mata… Neta.
Copilul ii stia de parinti pe bunicii lui de care-si aminteste ca de niste sfinti. Legatura sufleteasca cu mama lui s-a rupt pentru vecie, nici acum nu poate sa o ierte pentru ca l-a parasit si nu a mai interesat-o niciodata soarta lui si a surorii lui mai mici.
Erau vremuri de saracie, tata povesteste cum bunica lui facea o data pe saptamana malai (care se manca in loc de paine) pe care ea il punea la adapost in găbînaş, unde tinea si oalele cu silvoiţă (magiun de prune). Tata venea de la scoala, dadea o raita prin găbînaş, rupea o bucata de malai, o ungea cu magiun, si o tulea la joaca pe imas.
Ca s-o determine pe bunica sa-i dea sa manance un ou, se prefacea ca e bolnav, oul era un aliment de lux, dar in acelasi timp avea si puteri tamaduitoare. “Bdietu’ copchil, sa-i faca mama bună (bunica) un ouţ, ca-i beteag”.
Cand poftea o bomboana, se urca in podul şurii, unde se ouau gainile, baga ouale pe care le gasea in buzunarele pantalonilor, mai si spargea din ele cand cobora scara, si mergea la bold (magazinul satului ) la Cosma Simon sa dea ouale pe bomboane (in tub) si ciocolata (sub forma de monede invelite in staniol auriu). La bold se opreau si taranii cand veneau de la munca campului, isi rezemau coasele si sapele de gard si beau spirt indoit cu apa.
Ca sa faca rost de oua cateodata tata fura ouale pe care vrajitoarea satului le ingropa in musuroaie de furnici atunci cand facea farmece de videcare de galbenare. Ritualul consta si in inteparea in frunte (in zona celui de al 3-lea ochi, as zice acum) a celui bolnav cu un brici si provocarea unei sangerari purificatoare.
L-am intrebat daca avea ghiozdan. “Bineinteles ca aveam, erau niste ghiozdane tesute in casa din papura, pe un schelet din bucati de lemn”...
Casa bunicilor lui era invelita cu trestie. Aveau un cuptor cu un fel de plita cu jar pe care puneau oalele din fonta, oale care se sprijineau pe “picioruse”. Cuptorul nu avea cos, fumul iesea pe usa intr-un "hol", de unde era absorbit de o “instalatie” din trestie lipita cu lut carea avea exact aceeasi functie pe care o are hota de azi.
Parintii lui s-au intors din Bucuresti in 1938, l-au luat pe tatal meu cu ei acasa, dar copilul de 12 ani nu s-a putut obisnui cu ei, pentru el parintii lui erau bunicii care-l crescusera. De cate ori avea ocazia fugea in sat, la ei.
Tatal, venit din Bucuresti cu bani, a inceput sa “investeasca”, si-a cumparat car cu boi, a construit un grajd pentru animale si urma sa-si faca viata pe care o visase atatia ani la Bucuresti.
Din pacate in 1939 a fost concentrat pentru ca armata se pregatea de un atac al Ungariei la granita de vest.
Atacul nu a mai avut loc, in 1940 in urma Dictatului de la Viena, Ardealul era cedat Ungariei.
Dar asta e o alta poveste…
Urmeaza...

Carte de colorat cu IARNA * pe SCRIBD