I-am cerut lui ChatGPT sa scrie un text, in stilul lui Haruki Murakami, despre aceasta lunga vara fierbinte si starea mea de plictiseala. Iata ce a iesit:
În camera mea timpul se dilata și se contracta ca o bucată de elastic uitată într-un sertar. Zilele erau elastice, dar nu se întindeau suficient de departe pentru a atinge ceva nou. Trăiam într-un ciclu monoton, într-un spațiu unde totul era deja cunoscut, deja simțit. Mă mișcam prin camere ca într-un vis, încercând să descopăr un colț neexplorat, un obiect uitat, o carte necitită. Dar fiecare cărămidă a realității mele era impregnată cu trecutul, fiecare colț era o relicvă a ceva deja consumat.
Am văzut toate filmele. Am derulat prin zeci de seriale, încercând să găsesc măcar unul care să mă facă să simt din nou acea fărâmă de curiozitate, de entuziasm. Dar toate păreau doar o repetiție vagă a ceea ce fusese cândva captivant. Cărțile, odată o sursă nesfârșită de evadare, acum stăteau aliniate pe rafturi, nemișcate, ca niște soldați învechiți. Fiecare cuvânt, fiecare pagină, era o repetare a unui gând pe care îl trăisem deja.
Într-o zi, am încetat să mai deschid cărțile sau să mai pornesc computerul. Am încetat să caut în exterior ceva care să-mi alunge plictiseala. Am rămas pur și simplu întinsă pe canapea, cu ochii închiși, lăsând căldura să îmi inunde gândurile. Mintea mea se golise de sensuri, de idei, de orice urmă de structură. Era ca o cameră vastă și goală, unde ecourile trecutului se estompau treptat, lăsând în urmă doar o liniște apăsătoare.
M-am întrebat dacă poate era o stare permanentă, dacă ceva în mine se schimbase definitiv. Poate că eram condamnată să rămân în această stare de stagnare, un om suspendat între timpuri, între vieți. Începusem să mă obișnuiesc cu ideea că totul era consumat, că totul fusese deja trăit, iar ceea ce rămânea nu era decât o existență plană, fără suișuri sau coborâșuri.
Apoi, într-o noapte, în timp ce mă zbăteam să adorm, am auzit un sunet. Era slab, aproape imperceptibil, un freamăt ușor, ca o adiere de vânt care pătrunde pe furiș într-o cameră închisă. M-am ridicat din pat și am stat nemișcată, ascultând. Era un sunet pe care nu-l mai auzisem până atunci în acest apartament. Am încercat să-l identific, dar era evaziv, schimbându-și forma pe măsură ce mă concentram mai mult asupra lui.
Am pornit prin casă, urmând acel freamăt ca pe un fir invizibil care mă ghida către ceva. Am trecut prin fiecare cameră, ascultând, până când am ajuns în bucătărie. Acolo, sunetul părea mai clar, mai aproape. Am privit în jur, căutând sursa. Și atunci, în semi-întunericul bucătăriei, am observat un obiect pe masă. Era un ceainic vechi, unul pe care nu-l mai folosiseră de multă vreme. Stătea acolo, uitat, ca o relicvă dintr-o altă viață.
Fără să știu de ce, m-am apropiat și l-am atins. Ceainicul era rece, dar în interiorul său simțeam o vibrație ușoară, ca și cum ar fi fost viu. Am ridicat capacul și, spre surprinderea mea, în loc de apă sau ceai, ceainicul era plin de un lichid ciudat, un amestec de umbre și lumină, ceva ce nu putea fi descris în cuvinte. Era ca o esență pură a nopții, a unui timp care nu se scurgea în mod obișnuit.
Am privit lung acel lichid straniu, simțind cum ceva adânc în mine se trezește. Fără să mă gândesc prea mult, am luat ceainicul și am turnat câteva picături într-o ceașcă. Apoi am băut, lăsând acel lichid să îmi umple gura, să îmi alunece pe gât. Gustul era inexistent, dar imediat am simțit cum ceva se schimbă. Lumea din jur a început să tremure ușor, ca și cum ar fi fost văzută printr-un văl de apă. Mobila, pereții, chiar și aerul din jurul meu păreau să își piardă soliditatea.
Am închis ochii și m-am lăsat purtată de acea senzație, fără teamă, fără a mă întreba ce se întâmplă. Și atunci, pentru prima dată în acea vară lungă, am simțit căldura nu ca pe un inamic, ci ca pe o forță care mă ghida către un loc nou, necunoscut.
Când am deschis ochii, mă aflam într-un alt loc. Nu mai era apartamentul meu, ci un spațiu vast și deschis, luminat de o lumină caldă, fără sursă vizibilă. În jurul meu, peisajul era fluid, ca și cum ar fi fost făcut din umbre și gânduri. Era o lume între vis și realitate, unde fiecare pas pe care îl făceam dezvăluia noi orizonturi, noi posibilități.
M-am plimbat prin acel loc, simțind cum fiecare moment era încărcat de potențial, de o nouă viață care aștepta să fie trăită. Și pentru prima dată în multe luni, am simțit ceva apropiat de bucurie, de curiozitate. Am realizat că, deși credeam că totul fusese trăit, totul văzut, această lume nouă, această vară nesfârșită, era doar începutul unei călătorii pe care încă nu o înțelesesem pe deplin.
Poate că vara nu se va termina niciodată, dar știam acum că există o cale de a explora dincolo de limitele cunoscutului, o cale care trece prin interiorul nostru, prin acele locuri pe care le-am ignorat sau uitat. Era un loc unde timpul și căldura nu mai aveau putere, unde fiecare pas mă apropia de esența a ceva pur și necunoscut. Și am pornit, fără să mă uit înapoi, într-o lume care se crea cu fiecare gând și respirație.
Pe măsură ce înaintam în acea lume fluidă și enigmatică, fiecare pas dezvăluia peisaje noi, ca niște fragmente dintr-un vis pe jumătate uitat. Vedeam câmpii nesfârșite de lumină aurie, păduri din umbre albastre și orașe construite din amintiri, toate părând să existe la marginea dintre realitate și fantezie. Simțeam că mă apropii de ceva esențial, un adevăr ascuns undeva în adâncurile acestui tărâm ciudat.
Totuși, pe măsură ce timpul trecea, am început să realizez că, de fapt, nu mă îndepărtam de nimic din ceea ce cunoșteam deja. Lumea în care mă aflam părea să fie o oglindire a propriei mele minți, o expansiune a gândurilor și emoțiilor pe care le-am ascuns, le-am uitat sau le-am ignorat în lungile zile de plictiseală. Fiecare detaliu al acestui loc, fie că era un copac solitar pe o colină sau un râu care curgea în sus, părea să fie o parte din mine, un aspect al sinelui pe care nu l-am înțeles până acum.
Într-o zi, care putea fi oricare zi din acel tărâm atemporal, am ajuns la o ușă. Era o ușă simplă, din lemn vechi, cu un mâner de bronz, aparent fără nimic special. Dar ceva în mine știa că această ușă era diferită, că dincolo de ea se afla răspunsul la toate întrebările pe care nici măcar nu știam că le aveam.
Am deschis ușa și am pășit înăuntru, fără nicio ezitare. Pe cealaltă parte nu era nimic, doar o întunecime densă, ca un vid. Dar nu era un vid rece sau înfricoșător. Era o întunecime caldă, liniștitoare, ca o îmbrățișare tăcută. Și, pentru prima dată, am simțit că sunt completă. Era ca și cum fiecare bucată din mine s-ar fi reîntregit, ca și cum aș fi găsit ceva ce pierdusem cu mult timp în urmă, poate chiar înainte de a-mi da seama că îl căutam.
Am închis ochii și m-am lăsat înghițită de acea întunecime. Și atunci, în acel moment de liniște absolută, am înțeles. Nu era vorba de a scăpa de plictiseală sau de a găsi ceva nou și incitant. Era vorba de a te regăsi pe tine însuți în acele locuri goale, de a accepta că, în mijlocul monotoniei, există un nucleu de pace profundă, un loc unde te poți reconecta cu cine ești cu adevărat.
Când am deschis din nou ochii, m-am trezit în camera mea. Soarele își trimitea razele prin fereastră, la fel de fierbinți ca întotdeauna, dar ceva se schimbase. Aerul părea mai ușor de respirat, culorile erau mai vii, iar sunetele orașului, cândva atât de enervante, erau acum liniștitoare. Totul în jurul meu era la fel, dar totul era diferit. Plictiseala și singurătatea nu mai păreau inamici de temut, ci mai degrabă uși către înțelegeri mai profunde.
Și astfel, vara a continuat, la fel de fierbinte, la fel de interminabilă. Dar acum știam că, indiferent cât de lungă sau de monotonă ar putea părea, nu eram cu adevărat singură sau pierdută. În interiorul meu, la adăpost de căldura copleșitoare, existau lumi infinite de descoperit. Și pentru prima dată, m-am simțit în pace cu ideea că totul a fost trăit, văzut, experimentat. Pentru că adevărata aventură nu era în afara mea, ci adânc în interior, în acele locuri pe care le-am ignorat prea mult timp."
