Este ora aceea a zilei în care vara pare să fi uitat să mai meargă înainte.
Căldura stă nemișcată peste curte. Pomii își mișcă frunzele ușor. Nu se aude nimic. Pentru câteva clipe ai impresia că lumea întreagă s-a retras undeva, la umbră, și te-a lăsat singur cu această amiază caniculară.
Apoi, foarte departe, se aude un câine. Un singur lătrat, vag, aproape șters de distanță. Nu răspunde nimeni. Liniștea se așază din nou, și parcă este și mai adâncă.
Pe masă sunt strugurii. Cei dintâi copți în vara aceasta. Boabele nu au toate aceeași culoare. Dar sunt dulci. Atât de dulci încât primul bob pare să aibă gustul întregii veri. Iei încă unul.
Din curtea vecină vine un miros foarte ușor de țigară. Ajunge până aici doar pentru o clipă, amestecat cu aerul fierbinte. Cineva stă probabil la umbră, undeva dincolo de gard, și fumează fără grabă. Nu vezi omul. Doar fumul îl face să existe pentru o secundă.
Fac un pas.
Sub talpă se sfărâmă o frunză de viță. Este atât de uscată încât se rupe în bucăți mici, cu un zgomot limpede, surprinzător de puternic în liniștea curții.
Mai iei un bob de strugure.
Și pentru o clipă, între gustul dulce, mirosul slab de țigară și frunza care s-a făcut pulbere sub picior, vara nu mai este un anotimp. Este doar această amiază, această căldură. Această liniște.
Și nimic nu trebuie să se întâmple.
.heic)
