Urechelnițele iubesc cafeaua
Există oameni care cred în zodii, oameni care cred în extratereștri și oameni care, după o anumită vârstă, încep să creadă că Universul are un simț al umorului atât de prost încât îi transformă în personajele propriei glume. Eu fac parte din ultima categorie. Totul a început într-o marți. Bineînțeles că într-o marți. Marțea se întâmplă lucrurile care nu pot fi povestite fără ca cineva să întrebe dacă ai schimbat medicamentele. Mi-am făcut cafeaua, aromată și suficient de tare încât să-mi convingă neuronii să înceapă programul. Am băut liniștită, iar când am ridicat cana pentru ultima înghițitură, pe fundul ei zăcea o urechelniță. Nemişcată. Cu cleștii ridicați de parcă voia să-mi țină o conferință despre entomologie. Am înghețat. Am apropiat cana de ochi și am început să negociez cu realitatea. Poate era deja moartă. Poate căzuse după ce terminasem cafeaua. Poate cafeaua mea dezvoltase forme noi de viață. Am ales explicația cea mai comodă psihic, am spălat cana cu apă clocotită, detergent și o minuțiozitate demnă de sterilizarea unui bisturiu. Trei zile n-am spus nimănui nimic. Există întâmplări care, odată povestite, îi fac pe ceilalți să te privească ușor îngrijorați și să-ți recomande concediu.
După câteva zile mi-am făcut din nou cafeaua și m-am așezat la birou. Lucram la calculator și sorbeam absentă, cu gândurile prin alte părți. A rămas ultima gură. Am băut-o și, dintr-odată, am simțit pe limbă ceva tare. Creierul meu a avut nevoie de o fracțiune de secundă ca să recunoască obiectul. Era suficient. Am scuipat instantaneu. Cafeaua a țâșnit într-o boltă spectaculoasă și s-a împrăștiat peste mouse, laptop, agendă, tastatură. În mijlocul dezastrului zăcea liniștită o urechelniță. M-am uitat la ea. Ea părea complet indiferentă față de trauma mea.
În seara aceea am făcut greșeala fatală de a căuta informații despre urechelnițe pe internet. Am aflat că preferă locurile umede și întunecoase, că nu intră în urechile oamenilor și că, în general, sunt insecte destul de timide. Minunat. Numai că biroul meu era mai uscat decât Sahara. Nu aveam ghivece, pivniță, lemne ude sau colțuri mucegăite. Și totuși urechelnițele apăreau exact acolo unde era cafeaua mea. Începusem să suspectez existența unui fenomen paranormal. Poate era un spirit cu pasiune pentru cafea. Poate un blestem străvechi. Sau poate Universul se plictisise și hotărâse că eu sunt concurenta ideală pentru o farsă cosmică.
Peste câteva zile când m-am dus să spăl ibricul în care rămăseseră două degete de cafea rece din ziua precedentă, am văzut-o. Plutea liniștită în cafea, ca un submarin în miniatură. O altă urechelniță. În momentul acela am rămas nemișcată cu ibricul în mână și am avut senzația că realitatea își bate joc de mine cu o perseverență admirabilă. Dacă ar fi apărut un cor de greieri cântând marșul funebru, probabil nici nu m-ar mai fi mirat.
Din ziua aceea am dezvoltat o fobie nouă, încă necunoscută manualelor de psihiatrie, urechelnițofobia anticipativă. Orice pată închisă la culoare devenea suspectă. O stafidă era, fără îndoială, o urechelniță deghizată. O agrafă căzută pe covor îmi accelera pulsul. Un cui ruginit devenea imediat un suspect. Boabele de cafea mă făceau să clipesc de două ori înainte să le ating. Chiar și virgulele din cărți începeau să mi se pară suspect de articulate. Într-o dimineață am sărit de pe scaun fiindcă am zărit una pe perete. Era o umbră. Altă dată am pulverizat insecticid pe o agrafă de birou și abia după aceea mi-am cerut scuze agrafei.
Prietenii încercau să mă liniștească spunând că statistic asemenea coincidențe nu se pot repeta. Exact același lucru îl spun oamenii și despre imprimante, care aleg invariabil să se strice cu cinci minute înainte de termenul limită. O prietenă mi-a cumpărat chiar o cană complet albă, convinsă că astfel voi observa imediat dacă apare ceva suspect. Rezultatul a fost că strecuram cafeaua, verificam cana de șapte ori înainte să beau și încă de trei ori după ce o goleam.
Au trecut câteva săptămâni fără niciun incident și am început, încet, să-mi recapăt încrederea în cafea. Într-o dimineață însorită mi-am preparat din nou băutura preferată, am băut-o până la ultima picătură și am zâmbit mulțumită. Poate totul fusese doar o succesiune absurdă de coincidențe. Am pus cana în chiuvetă și exact atunci, pe geamul întredeschis, a intrat o urechelniță. S-a oprit calmă pe pervaz, s-a întors parcă spre mine și, pentru o fracțiune de secundă, am avut impresia că ridică unul dintre clești într-un salut politicos. Apoi a dispărut. De atunci beau cafeaua cu capac. Nu pentru că aș mai crede că sunt urmărită de urechelnițe, ci pentru că ele par convinse că eu prepar cea mai bună cafea din tot cartierul.
