Aventura omiduței
Într-o dimineață caldă de primăvară, o mică omidă verde pe nume Luma își strângea lucrurile într-o frunzuliță legată cu ață de păianjen.
— Mamă, vreau să plec în aventura vieții mele! Vreau să văd lumea, să descopăr cine sunt cu adevărat, spuse ea cu ochi mari și sclipitori.
Mama ei o privi cu blândețe.
— Ești curajoasă, Luma. Ține minte: orice ai descoperi, acasă va fi mereu în inima ta.
Luma își luă rămas-bun, își așeză fotografia cu mama în mica ei traistă și porni la drum. Urcă pe ramuri înalte, până ajunse pe o frunză mare, într-un cireș aflat departe de căsuța ei.
La început, totul părea minunat. Aerul era proaspăt, florile înfloreau, și frunza aceea era doar a ei. Dar, odată cu lăsarea nopții, liniștea deveni apăsătoare. Luma privea fotografia mamei și simțea un gol în burtică. Era dor. Și era greu. În jurul ei se adunaseră frunze uscate, fire rupte, lucruri rătăcite. Se simțea singură și pierdută.
Într-o dimineață, Luma se hotărî să se întoarcă acasă.
Mama ei o aștepta, cu brațele deschise.
— Știu că a fost greu, îi spuse. Dar fiecare început are nevoie de curaj... și de răbdare. Curăță-ți locul, așază-ți gândurile și lasă-ți sufletul să înflorească.
Luma ascultă. Se întoarse în cireșul ei, dar de data aceasta cu o inimă mai hotărâtă. Curăță frunza, strânse tot ce nu-i mai trebuia, și o transformă într-un colțișor cald, luminos și liniștit. Pomul era acum plin de flori roz și parfumul lor o făcea să zâmbească.
Într-o zi, simți o schimbare în ea. Un somn dulce o cuprinse și se înveli într-un cocon mătăsos.
Când se trezi, nu mai era o omidă. Aripile ei erau străvezii, colorate în nuanțe rare, ca apusurile din vis. Devenise un fluture!
Luma își întinse aripile și zbură prin livada plină de cireși înfloriți, apoi încărcați de fructe dulci. Alături de alți fluturi, dansa în aerul cald al verii, liberă și fericită.
Aventura vieții ei abia începuse.
— Mamă, vreau să plec în aventura vieții mele! Vreau să văd lumea, să descopăr cine sunt cu adevărat, spuse ea cu ochi mari și sclipitori.
Mama ei o privi cu blândețe.
— Ești curajoasă, Luma. Ține minte: orice ai descoperi, acasă va fi mereu în inima ta.
Luma își luă rămas-bun, își așeză fotografia cu mama în mica ei traistă și porni la drum. Urcă pe ramuri înalte, până ajunse pe o frunză mare, într-un cireș aflat departe de căsuța ei.
La început, totul părea minunat. Aerul era proaspăt, florile înfloreau, și frunza aceea era doar a ei. Dar, odată cu lăsarea nopții, liniștea deveni apăsătoare. Luma privea fotografia mamei și simțea un gol în burtică. Era dor. Și era greu. În jurul ei se adunaseră frunze uscate, fire rupte, lucruri rătăcite. Se simțea singură și pierdută.
Într-o dimineață, Luma se hotărî să se întoarcă acasă.
Mama ei o aștepta, cu brațele deschise.
— Știu că a fost greu, îi spuse. Dar fiecare început are nevoie de curaj... și de răbdare. Curăță-ți locul, așază-ți gândurile și lasă-ți sufletul să înflorească.
Luma ascultă. Se întoarse în cireșul ei, dar de data aceasta cu o inimă mai hotărâtă. Curăță frunza, strânse tot ce nu-i mai trebuia, și o transformă într-un colțișor cald, luminos și liniștit. Pomul era acum plin de flori roz și parfumul lor o făcea să zâmbească.
Într-o zi, simți o schimbare în ea. Un somn dulce o cuprinse și se înveli într-un cocon mătăsos.
Când se trezi, nu mai era o omidă. Aripile ei erau străvezii, colorate în nuanțe rare, ca apusurile din vis. Devenise un fluture!
Luma își întinse aripile și zbură prin livada plină de cireși înfloriți, apoi încărcați de fructe dulci. Alături de alți fluturi, dansa în aerul cald al verii, liberă și fericită.
Aventura vieții ei abia începuse.
No comments:
Post a Comment