Grădina uitată
Dimineața se scursese într-o tăcere udă, ploaia îmbrăcase pământul într-un somn verde. Când am pășit în grădină, iarba m-a înghițit până la glezne, umedă și docilă ca o promisiune uitată. Fiecare pas era înmuiat în răcoare și picături de ploaie, iar zgomotul orașului părea brusc o invenție neverosimilă.
Păpădiile crescuseră haotic, fără rușine, mici sori pierduți care nu ceruseră voie să înflorească. Mă simțeam un intrus în regatul lor galben. Am zâmbit. Poate și Dumnezeu se plimbă uneori prin grădini abandonate, doar ca să simtă energia Pământului.
Zmeura... Zmeura era o poveste întreruptă. Buruieni cu flori galbene o îmbrățișaseră strâns, ca niște iubiri toxice care par grijulii.
Crengile cireșului atârnau până în iarbă, grele de visuri verzi, neterminate. M-am oprit sub ele, iar o picătură de apă mi-a căzut pe ceafă. M-am cutremurat și m-am întrebat dacă nu cumva toate grădinile ne spun adevărul despre noi: că suntem lăsați de izbeliște, dar plini de viață, în ciuda tuturor uitărilor.
Acolo, într-un colț mai ferit, unde lumina se cernea printre frunze, am zărit florile de nu-mă-uita. Mici, albastre, tăcute. Erau prea fragile ca să ceară atenție, dar suficient de vii cât să-ți înmoaie inima. Le-am privit ca pe o aducere-aminte blândă — nu de un nume, ci de o emoție.
Am ridicat ochii și cerul m-a izbit prin frumusețea lui simplă: un albastru curat, adânc, care părea pictat fără rezerve. Norii erau albi și pufoși, plutind încet, ca niște gânduri senine care se lasă purtate de vânt. Totul părea suspendat între pământul ud și acest cer intens, ca o liniște între două bătăi de inimă.
O pisică neagră mi-a tăiat calea. N-a fugit. S-a oprit și m-a privit, cu ochii ei galbeni ca două întrebări pe care nu le pusesem niciodată. Apoi și-a continuat drumul, călcând cu o eleganță arogantă peste iarba înaltă. M-am gândit că poate fusese trimisă să mă supravegheze. Sau să mă trezească.
În meri și peri, fructele începeau să prindă formă. Ca toate lucrurile care merită așteptate. Am întins o mână spre o ramură joasă și am simțit o dorință copilărească de a păstra momentul.
Mi-am privit picioarele cufundate în iarbă ca niște rădăcini. Eram, pentru o clipă, parte din grădină. Nici vizitator, nici stăpân. Doar un om care a uitat să se grăbească si care are nevoie din când în când, să fie întâmpinat de liniște, păpădii, o pisică misterioasă, un cer curat… și niște nu-mă-uita care nu cer nimic, decât să le vezi.
Păi, să nu scriem noi o proză scurta, eu și prietenul ChatGPT? Ar trebui să-i dau un nume, Gipi, ar fi drăguț...
